Ziua în care am plecat

orgoliul orb si sadist imi anesteziaza sentimentele cu rosul apusului;te las in lacrimile tale ,în nu ma uitaul la care robotic raspund ,nu! ce plin de mine ma pierd în pustiu si îl cred ideal,tot timpul mi-am dorit ploaie in despartiri,pe Marte nu ploua,razboinicule!

-de ce nu ma iei cu tine în mâine?
-tu nu ai aripi!
-pai ma duci pe ale tale...
-ale mele sunt mecanice,ca secolul de neon în care traim,sunt false,nu ne duc pe amândoi.

tacere cosmica,se deschide spatiul si eu ma nasc cu fiecare actiune,cu fiecare deschidere de aripi,sunt multiplicat de atâtea ori încât am uitat câ exist,mesia cibernetic în spatiu virtual;incapabil sa îmi concretizez prezenta în real,calatoresc purtat de gândurile fotoni spre un infinit brutal de palpabil unde viitorul este prezent în trecut, dubla prezenta-absenta descompusa-cladita dar gândul-locomotie imi ramâne lucid,taios si ascutit,sunt ratiune matematica ,construita din abstractul rece al spatiului astral,sunt rece...

-ce ai facut cu iubirea mea,razboinicule?

urla aripile la mine si ramân impietrite în nicaieri,orb si ranit de amintire ma dezbrac de mine si nu mai îmi vad marginile,aud iar secunde "esti fara inima,fara inima,fara inima" soptind,urc în cadere spre o realitate de care ma credeam scapat,începe existenta mea involuntara a cladi perechi de cromozomi,apoi sunt acvatic, sunt reptila cu gustul sângelui de ieri înca pe buze,sânge alb,sânge cald,acum cladesc piramide si împart viata in început si moarte,Alexandru cel Mare privind de pe culmile albe ale Hindukushului in viitor cu ochii lui tristi si înlacrimati,ploua totusi pe Marte ,iubito, în ziua în care am plecat!